Din punct de vedere cultural, contribuţiile gitanos în societatea spaniolă sînt importante. Cîntecul a format o parte esenţială a evoluţiei ţiganilor nomazi; stilul lor de muzică, cu influenţe locale şi maure, dar bazat pe muzica lor tradiţională, este flamenco.

Flamenco este menţionată pentru prima data în literatură în 1774. Primele şcoli de flamenco au apărut între 1765-1860 în Andalusia. A urmat, timp de mai bine de un secol, aşa-numita epocă de aur, în care muzica s-a dezvoltat la forma sa definitivă, în cafes cantantes. Forma mai serioasă, care exprimă sentimente profunde, cante jondo, datează din aceasta perioadă. O renaştere a muzicii flamenco a început în 1955. Chitarişti, solişti şi dansatori extraordinari au ajuns în marile teatre şi săli de concert ale lumii.

De aproape două decenii, emblema comercială a flamenco se numeşte, în lume, Joaquin Cortes. Născut la Cordoba, în 1969, dansează de la 12 ani şi, de ceva vreme, compune şi muzica propriilor spectacole. Cortes este un produs cultural şi unul comercial, în egală măsură. Criticat uneori de specialiştii flamenco pentru tehnica sa prea „lejeră”, Cortes este totuşi cel mai elegant, mai magnetic şi mai irezistibil dansator al momentului, pe lîngă care un Lord of the Dance şi a lui „flamă” poate trece drept un caraghios iremediabil.

Există trei categorii distincte de flamenco: jondo, sau grande (muzica tristă, morbidă), intermedio şi chico („uşor”, cu subiecte ca dragostea sau natura). Flamenco are trei părţi, fiecare cu importanţa sa: cante (cîntec), baile (dans) si guitarra (chitară). Dansatorul face mişcări complicate ale picioarelor şi foloşeste pantofi speciali. Partea superioară a corpului are o postură graţioasă, nefiind influenţată de mişcările viguroase ale picioarelor.

În economia unui spectacol de flamenco, arta dansatorului principal înseamnă, paradoxal, 30-40% din magie. Este ceea ce Cortes ştie şi respectă cu sfinţenie. Tocmai de aceea, sîmbătă, la Sala Palatului din Bucureşti, el nu a confiscat spectacolul, ci a fost parte a trupei de 16 muzicieni, vocalişti şi instrumentişti. Apariţiile sale au electrizat, evident dar, dincolo de şarjele sale ucigătoare, de spectacolul mişcărilor fulminante, de la un capăt la altul al scenei, Cortes a fost un muzician de echipă: a „cîntat” cu picioarele, asigurînd o percuţie de un ritm diabolic, a semnat în parte muzica spectacolului şi a fost un ascultător disciplinat, cu respect faţă de colegii săi, muzicanţii.

Duende, sau spiritul muzicii flamenco, sintetizează viaţa, sentimentele, bucuria şi durerea rromilor spanioli şi mai mult, sutele de ani petrecuţi pe drumuri, în călătoria lor din India. Sentimente generale ale umanităţii, bucuria şi tristeţea, îunt sintetizate în flamenco. Doar aşa se explică succesul unanim al lui Joaquin Cortes, în întreaga lume. Am crezut, pentru o clipă, că iureşul stîrnit la Bucureşti de spectacolul lui se datorează „faimei” noastre, de ţară cu cei mai mulţi ţigani din Europa. Nimic mai fals. Arta lui Cortes este, prin rădăcinile ei autentice, absolut universală.